Povesti nemuritoare

Care sunt povestile care ne-au ramas intiparite in minte din copilarie?

Motanul Incaltat !!!


Un morar lasase o mostenire destul de modesta celor trei feciori ai sai: o moara un asin si un motan. Imparteala se facu de indata. Celui mai mare i se cuvenea moara, celui de-al doilea, asinul, iar celui mai tanar nu-i ramase decat motanul.
Mezinul nu se putea consola cu atat de putin.
- Fratii mei isi vor putea castiga cinstit bucatica de paine. Dar eu? Daca imi mananc motanul si imi fac o caciula din blana lui, raman muritor de foame.
Motanul il auzi si-i sopti cu multa seriozitate si intelepciune:
- Nu te necaji, stapane. Da-mi un sac si porunceste sa mi se faca o pereche de cizme, sa pot porni printre balarii, si vei vedea ca n-ai fost nedreptatit cu partea de mostenire, asa precum ti de pare.
Cand isi vazu dorinta indeplinita , motanul isi trase cu multa barbatie cizmele si, luandu-si sacul in spinare, se duse de-a dreptul intr-o crescatorie de iepuri. Isi puse in sac tarate si laptuci si se intinse ca si cum ar fi mort, asteptand ca vreun iepure tanar sa intre de buna voie in sac, ca se infrupte din ce era acolo.
Dupa cateva clipe, un iepuras se furisa in sac si motanul il ucise fara pic de mila. Apoi , mandru de prada sa, se duse de-a dreptul la rege si ceru sa-i vorbeasca. Fu condus chiar in apartamentul Majestatii Sale, in fata caruia facu o plecaciune adanca si ii vorbi:
- Iata, Sire, un iepure pe care marchizul de Carabas (caci asa il numise pe stapanul sau) m-a insarcinat sa vi-l aduc in dar din partea sa.
- Spune-i stapanului tau ca ii multumesc si ca mi-a facut o mare placere.
Altadata, motanul se ascunse in grau, tinand desaga pregatita. Cand doua potarnichi nimerira in sac, le prinse inauntru, tragand baierele desagii. Apoi se duse din nou la rege si le darui, cum facuse si cu iepurele. Acesta primi cu placere cele doua potarnichi si ii multumi motanului.
Si mereu tot asa, timp de vreo doua-trei luni, motanul ii ducea regelui cate un vanat din partea stapanului sau.
Intr-o buna zi, afla ca regele avea sa iasa la plimbare pe malul raului, impreuna cu fiica sa, cea mai frumoasa fiinta din cate s-au vazut vreodata, si-i spuse stapanului sau:
- Daca vei lua in seama sfatul meu, ti-ai gasit norocul; nu ai decat sa te scalzi in rau, la locul pe care ti-l voi arata, si dupa aceea las pe mine!
Marchizul de Carabas facuse tocmai cum il invatase motanul, fara a-i cunoaste planurile. Im timp ce se scalda, trecu pe acolo regele in caleasca si motanul se porni sa strige cat il tinea gura:
- Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se ineaca!
La strigatele acestea, regele scose capul pe fereastra calestii si, recunoscandu-l pe motanul care ii daduse de atatea ori vanat in dar, porunci garzii sa alerge degraba in ajutorul marchizului de Carabas.
In timp ce-l scoteau pe bietul marchiz din rau, motanul se apropie de caleasca si spuse regelui:
- Banditii au furat vesmintele marchizului (afurisitul de motan le pitise sub un bolovan).
Regele porunci servitorilor sai sa aduca in graba cele mai frumoase vesminte pentru marchizul de Carabas.
Regele ii arata marchizului toata prietenia si, cum vesmintele cele frumoase, care tocmai ii fusesera daruite, ii veneau de minune, printesa il gasi pe placul ei si il indragi.
Regele dori sa faca plimbarea impreuna cu marchizul de Carabas, care se urca in caleasca regala si continua drumul. Motanul intelese ca planurile sale aveau sorti de izbanda.
Merse inainte, amenintand taranii intalniti pe camp:
- Oameni buni, daca nu veti spune ca pasunea pe care o cositi este a marchizului de Carabas, va fi vai si amar de voi.
Regele intreba pe tarani a cui era pasunea cosita.
- A marchizului de Carabas, au raspuns cu totii, caci amenintarile motanului le bagase frica in oase.
- Vad ca aveti o avere frumoasa! spuse regele marchizului de Carabas.
- Da, sire, este o faneata care aduce, an de an, roade imbelsugate, raspunse marchizul.
Regele, care trecu imediat dupa aceea, vru sa stie ale cui sunt granele pe le vede inaintea ochilor.
- Ale marchizului de Carabas, raspunsera seceratorii, si regele se bucura din nou.
Motanul, care mergea inaintea calestii, le repeta aceleasi lucru tuturor celor intalniti in cale, iar regele se minuna de averile nenumarate ale marchizului de Carabas.
Ajunse, in cele din urma, in fata unui castel frumos, ce apartinea unui capcaun care era stapanul tuturor pamanturilor pe unde trecuse regele pana atunci.
Motanul, care avusese grija sa afle cate ceva despre ce era in stare capcaunul, ceru sa-i vorbeasca.
El ii spuse:
- Nu voiam sa trec prin apropierea castelului fara sa am cinstea sa va fac o plecaciune.
Capcaunul il primi atat de frumos pe cat poate un capcaun.
- Mi s-a spus ca aveti darul de va preface in fel si chip de animale. Intr-un leu, de pilda, sau intr-un elefant, vorbi motanul.
- Este foarte adevarat, raspunse brusc capcaunul, si, pentru a te convinge, ma voi preface pe loc intr-un leu.
Motanul fu atat de inspaimantat la vederea leului, ca tremura tot. Dupa putin timp, il vazu pe capcaun reluandu-si intruchiparea dinainte si ii destainui spaima prin care trecuse.
- Mi s-a mai povestit, spuse motanul, ca puteti lua si infatisarea celor mai mici animale, de exemplu va puteti preschimba in sobolan sau chiar in soarece, ceea ce nu-mi prea vine a crede.
- Si de ce nu-ti vine a crede? intreba capcaunul. Vei vedea.
Si capcaunul se prefacu pe data intr-un soricel, care alerga pe podea. Motanul atat astepta, se azvarli asupra lui si-l inghiti.
Intre timp, regele, zarind frumosul castel al capcaunului, dadu sa intre. Motanul care auzise zgomotul calestii, ii sari inainte.
- Majestate, fiti binevenit in castelul marchizului de Carabas, spuse el regelui.
- Asadar, domnule marchiz, si acest castel va apartine?! exclama regele.
Marchizul oferi bratul tinerei printese, si porni in urma regelui, care urca cel dintai. Intrara intr-o sala mare, unde gasira masa imbelsugata pentru ospatul pe care il pregatise oaspetilor sai.
Regele, incantat de calitatile marchizului, ii spuse acestuia:
- As dori sa-mi fiti ginere, domnule marchiz.
Marchizul accepta onoarea acordata de rege si, in aceeasi zi, se casatori cu printesa. Iar motanul, ajunse mare dregator, nu mai prindea soareci decat pentru propria lui placere.

bv fetelor!!!VA asteptam si cu alte povesti!

Cenusareasa



A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si
ingamfata, cu doua fete ce-i semanau leit. Barbatul avea la randul lui o fiica
buna ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere
copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa roboteasca
prin casa cat e ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei
si domnisoarelor, dormea intr-un pod pe un brat de paie, in timp ce surorile ei
se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din
cap pana-n picioare. Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga
tatalui ei, care stia de frica nevestei.

Cand isi termina treaba, se cuibarea in cenusa,
intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera "Cenusareasa". Cu
toate hainele sale ponosite, Cenusareasa era mult mai frumoasa decat surorile
ei, in ciuda vesmintelor lor bogate. Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o
mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si
surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor. Cenusareasa calca pentru
surorile ei, iar ele nu vorbeau decat de toaletele lor.

- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora
cea mare.
- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul
de diamante, adauga mezina.
Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le
sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze pieptanaturile.
Astfel surorile incuvintara ca Cenusareasa sa le pieptane.
Ele o
intrebara:
- Cenusareaso, ti-ar placea si tie sa mergi la bal?
- Vai,
domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
- Ai
dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal.
Fata,
care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu
mancasera timp de doua zile, rabdand de foame in fata oglinzii. In sfarsit, sosi
si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari cu privirea. Cand
le pierdu din ochi, se porni se verse lacrimi amare. Nasa fetei era o zana buna
si inteleapta, vazand-o inlacrimata, o intreba:
- De ce plangi? Ce-i cu
tine?
- As dori atat de mult... as dori atat de mult...
Cuvintele nu se
mai auzeau printre suspine. Atunci,nasa ei, zana, o intreba:
- Nu-i asa ca ai
vrea sa te duci la bal?
- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.
-
Ei bine, daca vei fi ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in
gradina, alege un dovleac si adu-mi-l.

Cenusareasa pleca sa-l caute. Dupa un timp, aduse
un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il
atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita. Se duse apoi la
cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu,
unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.

- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana,
spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu.
- Ai dreptate, raspunse nasa
fetei, du-te si vezi.
Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data
prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa.
- Du-te in gradina si adu-mi
sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana
fetei.
Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma
in sase lachei chipesi, care se urcara la spatele calestii. Zana o antreba
apoi pe Cenusareasa:
- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti
multumita?
- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si
urate?
Zana le atinse cu nuiaua fermecata si pe data hainele ei se
preschimbara in vesminte deosebite din aur si argint. Ii mai darui o pereche de
conduri din sticla, cum nu se mai vazusera. Astfel gatita ca o mare craiasa,
Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul
noptii.
- Daca ramai la petrecere o clipa mai tarziu, caleasca se va face la
loc dovleac, caii-soareci, lacheii-soparle, iar straiele tale-vechiturile de mai
inainte.

Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul
inainte de miezul noptii si pleca fericita. Printul, stiind de sosirea unei
printese, alerga in intampinarea ei, oferindu-i bratul, la scara calestii, si o
conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si
viorile amutira. "E neasemuit de frumoasa", se auzea pretutindeni.
Regele
insusi sopti reginei:
- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si
blanda.
Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii
oferi cinstea de a o invita la dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care
se misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochii la ea, nu manca mai
nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu
o recunoscura.

In timp ce acestea o admirau, Cenusareasa auzi
orologiul batand un sfert inainte de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca
si disparu. Acasa, o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:
- Tare as
vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua
surori si Cenusareasa se duse sa le deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse
ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa din lume. Nimeni nu o
cunoaste si nu se stie de unde a venit, ii spuse una din surori.

A doua zi, cele doua se dusera din nou la
petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat intaia data. Printul nu
se misca de langa ea si, cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei
ei. Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi
sprintena ca o caprioara.
Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se
intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa
fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in
picior.

Cand surorile se intoarsera de la bal,
Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?
Acestea ii
raspunsera:
- Printesa a disparut cum a batut miezul noptii si a lasat sa-i
cada un condur de sticla, pe care printul l-a cules si l-a privit tot restul
petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera
surorile.

Cateva zile mai tarziu, fiul regelui dadu de
stire in regat ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi pantofiorul pe
care il gasise. Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga
curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in
fel si chip sa le intre piciorul in condur, dar nu au reusit. Cenusareasa, care
le privea, recunoscu condurul si intreba:
- Pot si eu sa-l
incerc?
Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea. Cavalerul care
adusese condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare
frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se
aproprie cu pantofiorul de piciorul Cenusaresei, pe care se potrivi pe loc fara
nici o greutate.

Si mare fu uimirea celor doua surori, cand
Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care-l puse in
picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua femecata
zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie. De indata, cele
doua surori o recunoscura si se aruncara la picioarele ei, cerandu-i iertare
pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice
spunandu-le:
- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti
vesnic.
Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de
frumusetea ei. Putin timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele
doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.

Craiasa
albinelor



Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin
lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta,
ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti. Si cum trecuse
vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe
care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de
fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:

- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi
prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare !

Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand
ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici
voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi
o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar Prostila ii opri,
strigandu-le:
- Lasati ganganiile in pace! N-o sa ingadui sa le tulburati
linistea !

Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal,
dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati
mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar
Prostila se impotrivi si de data asta:
- Lasati zburatoarele in pace! N-o sa
ingadui sa le ucideti !

Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai
ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea
roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un
izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa
inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar Prostila se impotrivi cu si mai
multa tarie:
- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !

In cele din urma, cei trei frati dadura peste un
palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate
imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre
oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si
intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la
mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: In fundul unei
camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese!... Strigara la
el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia
oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag.... Si
fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de
bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate
un iatac, ca sa se odihneasca.

A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare
dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese
de piatra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost
dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului.

Prima incercare glasuia astfel: "Sub
covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale
fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la
asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cel care s-a incumetat sa le
caute se va preface in stana de piatra !"

Cel mai mare dintre frati porni in padure si
cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a
fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de
margaritar.

Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia
mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra!

In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele
cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu
in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se prefacu
si el in stana de piatra.

Iata ca veni si randul lui Prostila... se apuca
el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un
bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.

Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se
aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce i se
infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale.
Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si
micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si
facura din ele o gramada bunicica.

A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa
fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei. De indata ce
Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai
ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii
adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.

Cea de a treia incercare era insa cea mai grea:
dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai
tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau
catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai
inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare rontaise o
bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o
lingurita de miere.

"Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa!" se
gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina
roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin
iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele
din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu Prostila sa o
recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite.

Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar
fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera
prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.

Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si
mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc.
Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de
lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

Povata: Nici o data sa nu incetezi a face bine
celor din jurul tau, pentur ca la un moment dat vei avea nevoie de ajutorul lor